Drops from Dying.

In primul rand...daca nu aveti starea necesara va rog sa nu cititi postul acesta...nu vreau sa provoc depresii. Dar avand in vedere ca eu trec printr-una, am sa abordez cel mai ciudat, cel mai evitat, cel mai fara definitie si cel mai important subiect din viata noastra:
Moartea.
Un subiect de care toata lumea se fereste. Fara moarte viata nu ar mai fi viata. Fara moarte nu ar mai fi nimic. Ciudat, nu? Ai zice ca moartea este cea care ne duce spre nimic. Este adeverat...suntem ceva si ajungem nimic.
Moartea este umbra care dă plasticitate vieţii. Moartea e conditia sub care am fost nascuti. Moartea este tunelul de la capatul luminii. Moartea-i o oglinda: in ea te vezi asa cum ai fost.
Moartea e momentul in care pur si simplu se termina totul. Nu e trist?

Sa muncesti degeaba, sa iti faci planuri, sa devii mai bun. Pentru ce? Pana la urma, toti murim. De ce sa mai faci copii? Si ei o sa moara. De ce sa te apropii de anumite persoane? vor fi triste cand vei muri.De ce sa mai traiesti? La un moment dat tot o sa mori.

Am auzit de sute de ori cuvintele acestea si m-am gandit...daca am sta sa ne gandim ca la un moment dat, in curand, tot o sa murim, atunci...de ce am mai exista? De ce ne facem toate plecerile? Nu tot o sa murim? De ce anumite persoane fac crime? Nu se gandesc ca omul respectiv o sa moara oricum?
Din punctul meu de vedere...moartea nu e un lucru chiar atat de ingrozitor. Nici macar nu imi este frica de moarte. Imi este frica de felul in care voi muri. Moartea, ca eveniment, poate fi considerata un nou inceput. Inceputul nimicului. Sunt foarte, foarte curioasa cum este sa nu mai existe nimic pentru mine. Sa se sfarseasca totul. Sa fie un blank total. Exact la fel de greu imi este sa imi imaginez ceva infinit.
Cineva mi-a zis acum mult timp ceva ce nu am sa uit niciodata. Ceva ce imi amintesc zilnic. Ceva ce este ca un medicament atunci cand simti ca te lupti degeaba. Si ii multumesc foarte mult acelei persoane pentru ca m-a ajutat enorm: Orice in lumea aceasta poate fi rezolvat, mai putin moartea. Niste cuvinte atat de simple si atat de adevarate, la care, pur si simplu, nu ma gandisem niciodata. Am decis astfel sa nu mai fac un capat de tara din orice problema, sa ma gandesc, de cate ori simt

ca nu mai am nici o scapare, ca orice poate fi rezolvat. Mai putin moartea. Asa ca...ce putem rezolva...hai sa rezolvam. Ca pana la moarte mai e.

Drops from my life.

Legile lui Murphy MyPerfect.
1.Nu este vina mea. Niciodata nu este vina mea.
2.Desi am fost invatata ca atunci cand nu am nimic frumos de spus sa nu spun nimic, cateodata nu ma pot abtine.
3.Vad si singura cand ceva nu imi iese bine, nu trebuie sa-mi zici.
4.Totusi, daca in urma unor amanuntite studii asupra mea descoperi ca sunt perfecta, zi-mi si mie. Nu e frumos sa pastrezi doar pentru tine.
5.Eu niciodata nu gresesc.Doar ca...cateodata lucrurile perfecte nu imi ies.
6.Te ajut cat timp ma ajuti. Asa ca ajuta-ma.:)
7.Nu se stie niciodata cand vei avea nevoie de mine. De asemenea, nu se stie niciodata cand ma prinzi intr-o stare proasta.
8.Cateodata ma invidiez.
9.Imi doresc doar ce nu pot avea, asa ca nu mi-am indeplinit niciodata o dorinta.
10.Imi petrec jumatate din zi visand.
11.Nu-mi vei citi niciodata gandurile. Nu poti sa citesti asa de repede.
12.Nu ma intreba cum am reusit sa fac ceva. S-ar putea sa te fac sa te simti prost.
13.Dupa calculele mele, daca in 2012 va fi sfarsitul lumii voi castiga1000$.Daca nu, ii voi pierde. Buna afacere, nu?
14.M-a trosnit cineva cu un sac de inspiratie in cap. Nu-mi permit sa o irosesc.
15.Andradei ii va placea postul asta.
Atentie! Acest post este un pamflet. Tratati-l cum vreti
cu talent.

I Did. Thank You.

Pot. Pot sa fac atatea...
Pot sa invat.
Si am invatat.
Am invatat sa vad oamenii falsi de la o posta.
Am invatat sa rad doar la glumele amuzante.
Am invatat sa am curaj.
Am invatat sa invat.
Am invatat sa gandesc logic.
Si totusi...n-am invatat sa iubesc.
Stiu.Stiu sa fac atatea...
Stiu sa ma port cu fiecare persoana in parte.
Stiu sa ma bucur de fiecare adiere a vantului.
Stiu sa pictez, sa cant, sa scriu.
Stiu sa fac ce mi se cere.
Si totusi...nu stiu la ce te gandesti acum.
Ma bucur.
Ma bucur cand vad oameni fericiti.
Ma bucur cand fac oamenii fericiti.
Ma bucur cand fac pe cineva sa zambeasca.
Ma bucur cand sunt apreciata.
Ma bucur cand fac ceva ce nimeni nu mai poate.
Si totusi...nu ma bucur ca ma aflu aici.
Ma gandesc.
Ma gandesc la mine.
Ma gandesc intotdeauna la ziua de maine.
Ma gandesc cum ar fi sa fie altfel.
Ma gandesc de 2 ori inainte sa fac ceva.
Ma gandesc la ce sa fac sa fiu mai buna.
Si totusi...nu ma gandesc la tine niciodata.
Am. Am atatea...
Am speranta.
Am tineretea.
Am sanatatea.
Am prieteni.
Am dreptul sa fac tot ce ma face sa ma simt bine.
Am vise si dorinte.
Am genul meu.
Am acest blog pe care il iubesc.
Am un viitor si un trecut.
Ai zice ca am totul.
Si totusi...nu am puterea de a te schimba.
Nu am nici vesnicia, nici soarele, nici luna.
Si nu am nici demnitatea de a accepta toate astea.
Dar Totusi am sa inchei aici.

"Cuz a face without freckles it's like a sky who never stars"

M-am gandit la asta intr-o zi. Inainte. Mai demult. Probabil la o ora, posibil intr-un loc.Imi amintesc...imi amintesc parfumul. Un parfum de natura. Un parfum verde. Un miros de iarba, de flori salbatice. Flori salbatice si sensibile care se ascund de noi. Nu le putem face bine. Poate ca nu se poate mai bine. Sau poate ca doar nu putem. Oh, si este groaznic sa nu poti. Sa vrei ceva, si sa simti ca nu poti. Este groaznic. Sa ai un vis. Visele sunt..atat de crude...Poate pentru ca sunt doar vise, nu dorinte. Iar visele nu se pot indeplini. Este atat de sufocant sa stii ca nu vei putea niciodata sa faci ceva ce iti doresti. Si totusi, de pregatesti pentru el. Speri. Iti faci planuri. Te gandesti, iti imaginezi, iti faci vise legate de alte vise, iti faci iluzii, te intristezi. Ca rama unui tablou nepictat.
Ne place sa ne mintim. Traim din minciuni. Ne hranim cu minciuni. Nu cu vise. Visele sunt minciuni. Visele sunt adevaruri neimplinite. Si tutusi...daca nu le-am avea...de ce am mai trai?Stiti ce? Mi-e teama. Mi-e teama sa incerc sa imi indeplinesc visul, pentru ca atunci nu as mai avea de ce sa traiesc.Sau poate mi-e teama sa imi dau seama ca e imposibil. Mi-e teama sa fiu 100% sigura ca visele sunt doar un mod in care sa te minti singuri, sa ne bucuram gandindu-ne ca ar putea fi altfel.
O mie de minciuni vesele cât un pumn mărunt de adevăruri triste.
Cam asta a fost situaţia. O declar încheiată. Concluzii aparent fericite.

Drops From Eden Are Real.

Lacrimi...De ce lacrimi?
Lacrimi...lacrimile sunt ceea ce nu vom stii niciodata. De unde vin, ce vor sa spuna?
Poate ca lacrimile sunt cuvintele pe care inima nu le poate exprima.
O Lacrima poate face multe. O lacrima naste un refren dureros. O lacrima rostogolindu-se pe obrazul meu. Asemenea unei picaturi de roua din diminetile de vara, sub greutatea caruia se apleaca firul de iarba. Lacrimile au greutate. Au importanta. Caci lacrimi nu primesc decat cei cu sufletul sincer.